Pe urmele Reginei Maria, la Polovragi. 83 de ani de la moartea Reginei României Mari

Astăzi, când se împlinesc 83 de ani, de la intrarea în Pantheonul neamului românesc a celei care a fost prima și ultima regină a României Mari, prin trecerea Sa la cele veșnice, i-am căutat Reginei Maria urmele pașilor prin locurile din Gorj, purtate în suflet. La Mănăstirea Polovragi, loc unde găsești istorie, credință, cultură și liniște sufletească, Regina și-a aflat duhovnicul, pe stareţul Corneliu Săbăreanu, în urmă cu mai bine de un veac.

În cartea „Ţara mea”, tipărită în anul 1916, Regina Maria mărturisea: „Nu cred că există un loc mai frumos situat ca Polovragiul! (…) Un drum plăcut duce acolo. Trecând peste deal şi vale, el străbate minunate păduri de fag, pline de feregeşi de clopoţei de pădure, cari-şi pleacă fragedele capete în suflarea uşoară a vântului. Bătrâne cruci de lemn mărgenesc calea; ciudate la făptură şi de înnălţime deosebită, ele sunt împodobite cu strălucitoare icoane pe care vremea ce trece, răpede le şterge. Singuratece şi bătute de furtuni, ele stau, fiecare ascunzând în inima-i veche povestea clădirii ei, pe care nu o împărtăşeşte acelor cari grabnic trec pe lângă dânsa. (…) Zidurile sunt înalte și albe, (…) forma și stilul sunt perfecte. Nici o aşezare nu poate fi mai plăcută decât a Polovragilor. Mănăstioara veche e cuibărită, chiar la picioarele munţilor, ca o pasăre uriaşă, ascunsă între pomi. Şi aici, ca şi la Hurez, zidurile sunt înalte şi albe, dar clădirea e mai săracă, mai umilă, deşi biserica în cuprinsul ei, nu e în nici o privinţă mai puţin frumoasă: forma şi stilul sunt tot aşa de perfecte, zugrăveala tot aşa de potrivită şi de bogată. Aici, în locul brazilor întunecaţi, o cărare de cireşi ce duce la clopotniţa pe supt care treci: o întrare joasă boltită, în curtea din lăuntru. Ultima dată, când am fost acolo, cireşii erau în floare, şi atât de des înfloriseră, încât pomii păreau că se pleacă supt o povară de zapadă. O adevărată armonie în alb: flori albe, ziduri albe încunjurând o biserică albă ca laptele; deasupra capului largi nouri albi plutind pe boltă, subt picioare un covor alb de clopoţei, şi, strecurându-mi privirea prin uşa bisericii, zăriam înlăuntrul lăcaşului o ceată de ţerani în albe veşminte, stând în deosebite atitudini ale închinării. Umbra-i înfăşura, dar îmbrăcămintea albă a bărbaţilor şi maramele albe de pe capul femeilor răsăriau ca nişte pete largi de lumină. Cuvintele nu pot descrie minunata armonie a acestor interioare de biserici, cărora veacurile le-au atenuat culorile, și unde chiar și astăzi mulțimea adunată în fața iconostasului auriu nu are nimic din trivialitatea maselor de oameni ce se îngrămădesc să vadă familiile regale.”

Ca un aspect interesant, să spunem că Regina Maria a asistat aici, la Mănăstirea Polovragi, așa cum își notase în jurnal și la o slujbă neobișnuită: „Nimeni nu-mi aştepta sosirea. Aşa încât, am putut să mă strecor nevăzută în biserică, şi atunci am fost martură a ciudatei privelişti pe care stau să v-o spun. Era o zi de serbătoare; şi se făcea un fel de slujbă, pe care, la început, mulţimea mă împiedeca să o văd. Ţeranii erau în haine de Duminecă, bărbaţi şi femei, purtând asprele veşminte de lână albă care deosebesc ţinutul: maramele de pe capul femeilor erau tot aşa de fără pată ca şi zăpada căzută de curând. Răzbătând prin mulţime, pe scările altarului am zărit o femeie stând pe un pat portativ: o femeie cu faţa de stafie, galbenă ca pergamentul, o femeie tânără cu un aşa de slăbit trup, de părea un leş toată viaţa semăna să i se fi strâns în ochi, cari, mari şi plini de vedenii, se uitau speriaţi la preot, pe când aceasta rostia încet asupra ei rugăciuni. Preotul era aproape un uriaş, cu un patrafir lung fluturând pe veşmântul roşu cu flori de aur. Îşi depărtase patrafirul cusut cu fir pentru a-l pune asupra capului femeii, şi greutatea stofei era aşa de mare, de părea că zdrobeşte trupul ei fraged! Câteva bătrâne în veşminte albe îngenunchiaseră lângă dânsa, boscorodind rugăciuni cu ascuţite glasuri de plângere, bătând lespezile cu fruntea şi aruncându-se adesea asupra trupului nenorocitei în suferinţe, de parcă ar fi vrut să smulgă de la dânsa boala cea crudă care, în afară de lumina ochilor, o făcuse asemenea cu morţii…Un cerc de credincioşi stătea în jurul acestui grup straniu, şi, cu o nelinişte care-i cuprindea cu totul, ei priviau cu luare aminte faţa femeii. În cămăşi albe, toţi ţineau făclii în mână; tăcuţi şi palizi, şi ei ar fi putut să fie un sobor de stafii…Glasul preotului se ridică mai sus de bocetele femeilor, umplând biserica de focul lui: ca în zilele Bibliei, părea că porunceşte duhului celui rău să părăsească trupul pe care aşa de grozav îl chinuia. Ţinută ca de un farmec, m-am uitat o bucată de vreme la această ceremonie neobişnuită, apoi, smulgându-mă, am trecut, prin poarta deschisă a bisericii, în lumina soarelui de dincolo, şi mi s-apărut ca şi cum deodată m-aş fi trezit dintr-un vis urât.”

În apropierea Mănăstirii de la Polovragi și a Peșterii lui Zalmoxe, pe o potecă ce șerpuiește în munte, preț de 20 de minute, se găsește o altă peșteră, cea a duhovnicului Reginei Maria, starețul Cornel Săbăreanu. În amintirea lui și a trecerii Reginei României Mari prin aceste locuri, de curând a fost sfințită o frumoasă troiță.

Astăzi, gândurile noastre se îndreaptă spre cea care, în testamentul spiritual lăsat poporului român, mărturisea: „Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului. Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine va veţi aminti deoarece v’am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. Vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare. Încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. Am credinţă că v’am priceput: n’am judecat, am iubit…”

andreipopete.com