XII.

Tismana. 1726

Curtea interioară a mănăstirii răspândea o lumină stranie în acea noapte, iar Dositei nu se putu abţine să nu facă de mai multe ori semnul crucii, strângându-şi peste trup pelerina. Îl îngrozea idea de a tulbura odihna tatălui său, dar moartea lui Barbu, apoi cele ale lui Vasile şi Matei, îl convinseseră că blestemul lăsat de acesta acţiona asupra lor. Barbu şi Matei îşi vărsaseră maţele, otrăviţi de oamenii lui Mavrocordat, iar bietul Vasile fusese tras pe roată de o gloată de ţărani răsculaţi. Toţi trei suferiseră cumplit înainte ca blestemul tatălui lor să îi răpună.    

― Stăpâne, Dumnezeu să ne ierte pentru fapta ce vrei să o săvârşim! Tatăl domniei voastre a fost un om bun şi fără măsură de credincios!

― Da Staico! Atât de evlavios a fost tata, că ne-a suduit cu blesteme, înainte de a-şi da duhul! şi fiori reci îi străbătură şira spinării lui Dositei, aducându-şi aminte de ultimele cuvinte ale marelui ban: „Să nu putrezesc la Tismana! Vă blestem, că nu voi avea odihnă pe lumea cealaltă şi rău va fi de voi fii mei! Să mă îngropaţi în catedrala mea!”

― Domnul meu! Toma ne aşteaptă în biserică! Să tot fie câteva ceasuri! S-a ascuns înainte ca ultimul călugăr să închidă uşa cea mare şi acum aşteaptă probabil semnalul nostru.

― Atunci să ne grăbim şi fiţi cu băgare de seamă! Nu vreau să-i trezim pe călugări.

Ajunşi în faţa uşii împodobite cu vrejuri şi flori în relief mărunt, Staico lovii de două ori cu mânerul pumnalului în lemnul frumos decorat cu motive vegetale. După câteva momente, în care doar ţipătul unei păsări de noapte tăie tăcerea întunericului, uşa se deschise greoi. Din spatele ei, Toma le zâmbi grav.

― Intraţi! spuse el, iar Dositei îi citi pe chipul crispat neliniştea.

― Eşti în Casa Domnului, Toma! De ce te temi? E vremea ca tata să se întoarcă acasă, dar fără ştirea călugărilor. Imaginează-ţi câtă supărare le-ar produce un astfel de gest din partea noastră.

― Sunt de acord cu stăpânul! şopti Staico, aprobându-l din cap pe Dositei. Haideţi să vedem ce face tatăl dumneavostră! şi un zâmbet complice îi lumină faţa acoperită de o barbă crescută neglijent.

La lumina câtorva candele, cei trei reuşiră cu greutate să înlăture lespedea de piatră, frumos dăltuită, de pe mormântul marelui ban. Deşi trecuse de trei ori sorocul a şapte ani, trupul lui Cornea Brăiloiu era intact. Un zâmbet strâmb îi încleşta gura. Pe piept, deasupra straielor neputrezite, strălucea o cruce masivă de aur şi un medalion care avea gravate două simboluri masonice: un compas şi un echer.

Înspăimântat şi făcându-şi cu mâna cruci una după alta, Toma se îndepărtă de groapă şi împleticindu-se căzu în genunchi în faţa altarului.

― Doamne iartă-mă! Cruţă-mi fărădelegea! Am făcut doar voia stăpânului Dositei!

― Vino-ţi în fire omule! se răsti Dositei la el. Treci şi ajută-ne să ridicăm racla cu osemintele tatei. Sau vrei să te găsească mâine dimineaţă călugării, cînd vor veni la utrenie?

― Haide Toma! Mişcă-te! strigă şi Staico. Nu avem timp de pierdut!

Deasupra raclei, Dositei nu se putea oprii din suduieli, scrăşnind din dinţi de durere.

― Cum ai putut tată să ne faci una ca asta? Ne-ai blestemat ca pe ultimii câini înainte să-ţi dai duhul. Tu marele ban, Cornea Brăiloiu. Ce însemnătate atât de mare putea să aibă cripta aia, templul tău, cum îi spuneai, încât să ne sudui cu blesteme? Ce vină au avut Barbu, Matei şi Vasile tată? Ce vină? Te voi duce să te odihneşti la Vădeni, după voia ta, dar mă va ierta Dumnezeu pentru sacrilegiul de a-ţi fura trupul din biserica unei mânăstire? Te blestem la rându-mi să nu ai odihnă niciodată! M-auzi? Niciodată!

― Stăpâne, să ne grăbim! Toma ajută-ne!

După ce aşezară lespedea peste mormântul gol, cei trei ridicară racla cu oseminte. Se furişară afară din mânăstire şi ajunseră la locul în care Dositei şi Staico lăsaseră căruţa. Acoperiră racla cu paie, făcând fiecare încă odată semnul crucii şi porniră spre Vădeni. Îi aştepta un drum lung de câteva ceasuri.