Oamenii secolului nostru adoră cuvântul libertate. Îl adoră, ironic, cu toate că îl înţeleg greşit. Îl invocă ori de câte ori au ocazia, tocmai pentru a scoate, parcă, în evidenţă un drept al lor care nu le poate fi îngrădit de nimeni. Astăzi nu le mai poate fi îngrădit. Astăzi avem puterea să ne ridicăm frunţile plecate doar pentru că, de-a lungul istoriei noastre pline de piedici şi umilinţe, au existat oameni simpli, dar plini de curaj, care au îndrăznit să creadă în viitorul acestui popor mai mult decât în propria viaţă. Şi liberatea de care vorbim nu e altceva decât un pământ mut, căruia îi e imposibil să strige durerea sângelui care l-a îmbibat. Un pământ sfânt, care ne-a fost oferit nouă, urmaşilor pentru a-l cinsti în continuare.

Şi e trist să privim cum tinerii ţării îşi golesc mintea de trecut din cauza indiferenţei. Noi ne batem cu pumnul în piept că luptăm pentru viitor. Ceea ce este just. Cu excepţia faptului că prezentul ar fi avut o altfel de formă dacă jertfă celor pe care azi îi numim eroi, nu s-ar fi ridicat mult deasupra tuturor celorlalte lucruri care nu fac cinste acestei ţări.

În România prezentului, copiii nu mai învaţă despre aceia care ne-au oferit identitate. Nu vor să afle cum, cu o raniţă în spate şi un ideal ce îi bătea în piept în loc de inimă, soldatul român şi-a dat viaţa pentru ei. Cu căştile în urechi, ei nu vor să mai audă că, prin sacrificiul lor, eroii acestei ţări s-au adresat inimilor tinere, generaţiilor ce vor urma, generaţii obligate moral, nu doar să îi poarte în suflet, ci să îi povestească zi de zi.

Întoarcerea la istorie li se arată tinerilor că fiind demodată. Nu îi mai interesează o legătură cu trecutul, sunt prea ocupaţi cu proiecţia viitorului. Cine să mai tresară la privirea tricolorului? Cine să mai simtă emoţie la ascultarea imnului naţional? Noi căutăm azi integrarea în diferite structuri europene, dar nu ştim cine suntem. Poporul care nu îi cunoaşte pe aceia care au crezut în viitorul acestei Românii mai mult decât în propria viaţă, nu are nimic.

Ne rupem, cu fiecare zi care trece, de tradiţii, de străbuni, de noi înşine. Piatra noastră de temelie, amintirea eroilor, e îngropată adânc într-un pământ devenit, în timp, neroditor. Prin uitarea eroilor neamului, nu facem decât să îi condamnăm la o altfel de moarte. O moarte nedreaptă şi cu mult mai dureroasă decât cea fizică. Şi toate acestea când ne-ar fi atât de uşor să le cinstim memoria…

Cu un strop de recunoştinţă şi inimile arzând în loc de lumânări, ne ascundem ţara în suflet, să nu ne mai fure nimeni liberatea! Da, noi! Tinerii români cu rădăcini puternic înfipte în onoarea şi demnitatea străbunilor.

Dana Ștefania Brașoavă